Doru TOMPEA & Anca Teodora TOMPEA

Căderea comunismului a făcut posibilă recuperarea operei științifice a savantului Petre Andrei, motorul acestei acțiuni fiind unul dintre fiii săi, profesorul Petru P. Andrei. El a fost cel care a scos la lumină, în mai multe etape,  un număr de 40 de manuscrise ale tatălui său, majoritatea nepublicate, chiar nefinisate. Ceea ce se publicase în periuoada comunistă fusese cenzurat, pentru că Petre Andrei se exprimase și împotriva bolșevismului.

În cele ce urmează, vom prezenta câteva repere ale vieții și operei lui Petre Andrei. Menționăm faptul că publicarea integrală a operei s-a datorat atât lui Petru P. Andrei cât și celor care au fost colaboratorii lui apropiați.

Familia

Cunoscutul sociolog şi filosof Petre C. Andrei s-a născut în Brăila, pe 29 iunie 1891.În anul 1910 a absolvit cursurile Liceului „Nicolae Bălcescu”– secția modernă –din oraşul de pe malul Dunării, fiind coleg de clasă cu Dumitru I.Panaitescu-Perpessicius[1].

A fost al patrulea copil, după trei fete, născut de o grecoaică frumoasă, Vasilica, fiică a unui ofițer de marină (Conduriotis) care a fugit cu ciobanul Andrei la nordul Dunării. Tatăl său, Costache, a fost puțin știutor de carte, alături de el Petre Andrei aventurându-se în incursiuni în Bălțile Brăilei, unde pescuia și vâslea. În liceu a fost remarcat de profesorul Vasile Goraș, care l-a orientat să continue studiile la Iași, tânărul dovedindu-se avid de învățătură. Petre Andrei și-a depus la dosarul de admitere Certificatul de paupertate eliberat de Primăria Brăila, care evidenția faptul că familia sa nu poseda avere, având doar imobilul din strada Rabavei nr. 135, pentru care plătea un impozit de 28,79 lei.

Petre Andrei se va căsători cu Alice-Georgette Tulbure (Dudu), care provenea din familia lui junimistului C. Meissner. Acesta era căsătorit cu Elena, născută Buznea, cunoscută în istoria laşului pentru activitatea sa ca profesoară şica devotată luptătoare feministă, care avea o soră, Maria Tulbure, care era institutoare, văduvă din tinereţe. Maria avea o fată, Alice-Georgette Tulbure (Dudu), care în 1920 se va căsători cu Petre Andrei.

Iată cum descria Petru P. Andrei familia din partea mamei: „O să descriu oamenii care se întâlneau în casa junimistului Meissner… Pe George Enescu, de pildă, memoria mea îl plasează în atmosfera casei Meissner. L-am revăzut, apoi, la Ministerul Artelor, de câteva ori, când Enescu a venit la Ralea să protesteze împotriva epurării marelui dirijor Gogu Georgescu, a Artei Florescu și a lui Arnăutu. Iar Ralea, om foarte subțire, un știutor de carte, un intelectual, i-a replicat lui Enescu că măsura nu a luat-o el, ci i-a fost impusă de ruși! Atunci, Enescu s-a supărat și-a pus pălăria și a plecat la Paris. Nu s-a mai întors!Tot în casă la Meissner, i-am cunoscut pe Ghiță Chirileanu, pe Grigore Antipa, pe Ion Petrovici, o serie întreagă de oameni ai Iașului, inclusiv Elena Meissner (sora bunicii) adeptă a curentului feminist care exista atunci.”[2]

Studiile

Ajuns la Iaşi în 1910, Petre C.Andrei a candidat la admitere la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza”. A susținut examen de admitere cu două teze – cu profesorii Dimitrie Gusti şi Ion Petrovici –, obţinând singura bursă care se acorda în anul universitar 1910-19113, în valoare de 100 lei, din care își plătea chiria. Pentru completarea veniturilor facea „preparații”. I-a avut colegi pe Constantin Simionescu și Victor Iamandi.

Profesorii Gusti şi Petrovici au remarcat inteligența, perseverența şi capacitatea de muncă neobişnuită a viitorului student. Dimitrie Gusti sesiza și marea dorinţă de învătătură a lui Andrei[3], iar Petrovici nota că „elementul de seamă apăruse şi lucrul s-a confirmat continuu, în toate etapele evoluţiei sale de student, la toate examenele parţialeşi la examenul de licenţă”5.

După decesul tatălui său, în anul 1911, la recomandarea lui Dimitrie Gusti şi Ion

Petrovici, Petre Andrei a primit de la Administrația Școlilor un premiu special de 250 lei, pentru lucrările Critica Rațiunii Pure a lui Immanuel Kant și Sociologism și neo-kantianism. În al doilea an de studenție, cei doi profesori i-au oferit un post de asistent şi conducerea Bibliotecii seminarului de filosofie.

La 15 iunie 1913, Petre Andrei absolvea examenul de licență cu trei bile albe, fiind declarat licențiat „Magna cum laude”[4]. Rectorul C. Stere a dispus scutirea de taxe pentru obţinerea diplomei de licenţiat, decizie care îi favoriza şi pe alţi studenţi eminenți: A. Gheorghiu, O. Păun, T. Hotnog și Th. Simenschi.

Ca o recunoaştere a meritelor sale profesionale, din toamna anului 1913 tânărul licențiat în filosofie a fost numit ca suplinitor, în locul titularului care era în concediu de studii, la un curs liber de Enciclopedie filosofică şi un altul de Istoria filosofiei. Încă de la început, cursurile lui  Petre Andrei s-au bucurat de un interes deosebit din partea auditoriului.

În anul 1914, în semestrul de vară, a urmat Seminarul de logică şi istoria filosofiei de la Universitatea din Berlin, condus de A. Riehl, iar la Leipzig, a frecventat cursurile lui Wundt, E. Spranger, E. Cassirer, K. Schmidt şi alții. Aceste cursuri îl vor ajuta la scrierea tezei de doctorat.

Participarea la Marele Război

Odată cu începerea primului război mondiala revenit în țară, iar în perioada 1916-1918 va participa la războiul pentru reîntregirea neamului. Deşi ca orfan de tată legea îl scutea de participarea la război, Petre Andrei se va înscrie ca voluntar, la 20 martie 1915 fiind repartizat la Regimentul 38 Infanterie. Între 7 iulie-9 septembrie 1916 va urma cursurile Şcolii de ofiţeriîn rezervă de la Târgovişte, iar de la 1 noiembrie 1916 va fi trimis la Regimentul nr.13 „Ştefan cel  Mare”[5].

Cu zece zile înainte de a ajunge la regiment, Petre Andrei se adresa mentorului său, profesorul Ion Petrovici, printr-o scrisoare în careîl anunţacă pleacă pe front: „Voi aplica concepţia filosofică că viaţa nu preţuieşte prin ea a nimic, ci valoarea ei provine din idealul căreia este pusă. Idealul nostru este aşa de mare şi sfânt, încât vedeţi de ce nu mă nelinişteşte deloc gîndul morții”[6] (s.n.). Pe front, Petre Andrei se va distinge prin eroism în luptele de pe Valea Oituzului, Slănic şi Valea Caşinului, pentru acestea fiind decorat cu„Steaua  României”, ,,Coroana României” şi „Crucea de război cu barete”.

Cariera intelectuală

Imediat după terminarea primei conflagrații mondiale, Petre Andrei îşi va susţineteza de doctorat cu subiectul Sociologia valorii în fața unei comisii compusă din Al. Philippide (președinte), Dimitrie Gusti (conducător) şi Ion Petrovici (referent). Prin grija fiului său, Petru, lucrarea se va tipări în 1945.

După susţinerea doctoratului, în perioada 1919-1922, Andrei va funcţiona ca profesor în învăţămîntul secundar la Liceul Naţional9, Liceul Militar Moritz Wachtel[7] și Liceul ortodox de fete. Concomitent, îl suplineştepe Ion Petrovici la cursul de Istorie a filosofiei – Epoca kantiană – şi pe Dimitrie Gusti la Catedra de sociologie. La 1 decembrie 1922, va ocupa prin concurs postul de profesor la Catedra de sociologie a Universităţii din Iaşi[8], rămas vacant prin transferarea profesorului Dimitrie Gusti la București. Dar, va fi titularizat la

Catedra de sociologie abia după doi ani de dezbateri și litigii generate de Decanul facultății, profesorul Găvănescu, aliat a lui A.C. Cuza, care l-a impus pe acolitul său politic, Garabet Aslan, fapt ce a determinat reacția profesorilor Garabet Ibrăileanu, Ioan Petrovici și Traian Bratu, care au impus titularizarea lui Petre Andrei.

În perioada imediat următoare, Petre Andrei va scrie Sociologia cunoașterii (1923) şi va începe lucrul la Sociologia generală și la cea a culturii. Din acest punct de vedere, Andrei va fi, fără îndoială, un întemeietor al Sistemului ştiinţelor sociologice din România. Petre Andrei definea astfel valoarea educativ-patriotică a ştiinţei care l-a preocupat toată viaţa: ,,Pentru ca viitorii cetăţeni să fie pregătiţişi să-şi poată închina forţele binelui obştesc, se impune ca ei să cunoască temeinic ţara în care trăiesc şi neamul căruia îi aparțin”[9].

Înperioada 14 octombrie 1922 – 1 februarie 1927, a ocupat, prin Decret Regal, funcția de Director al Bibliotecii Fundațiilor Regale Ferdinand, realizând prima reorganizare fundamentală a acestei instituții din epoca modernă, iar în perioada 1927-1930 a editat Revista de Cultură Minerva. În paralel, a funcționat ca Secretar general al Societății de Sociologie, Psihiatrie, Psihologie, Endocrinologie sub președinția lui C.I. Parhon[10].

Ca profesor, Petre Andrei s-a situat în grupul celor care nu acceptau introducerea politicii în Universitate. În 1924, ca membru al Senatului Universităţii, a condamnat crima comisă de Corneliu Zelea Codreanu, legătura acestuia cu A. C. Cuza şi folosirea de către acesta din urmă a catedrei pentru răspândirea ideologiei legionare. Între altele, Andrei a spus: ,,Mă simt dator a spune: domnul Cuza a țintit și Codreanu a tras. Sunteți adevăratul asasin moral. […] Aţi înfăptuit un asasinat”[11].

Afinități și cercuri intelectuale

Petre Andrei, Demostene Botez, Mihai Ralea, Ionel Teodoreanu, Octav Botez și Garabet Ibrăileanu treceau pe dealul Sărăriei, pe strada Lazăr Catargi, se întâlneau la anticariatul lui Barasch, unde își comandau cărți[12]. S-a afirmat că, la începutul carierei sale, ar fi frecventat cercuri conservatoare, făcându-se referire la Constantin Meissner. Dar, pe Petre Andrei nu l-a interesat politica lui Meissner, ci activitatea sa pedagogică şi intelectuală progresistă. Afirmaţia, deşi surprinde un adevăr, în legătură cu reputatul profesor, denaturează realitatea, suportul acelor contacte16.

Încercând să ducem la capăt ideea atracţiei sale față de ideile socialiste, trebuie spus că, în cadrul cursurilor ţinute, ca suplinitor al profesorului Petrovici, sau a cursurilor libere de sociologie, între anii 1919-1921, el a prezentat amplu şi concepţiile marxiste, dar în maniera unui adevărat intelectual, care nu poate trece cu vederea orice apare în câmpul dezbaterilor filosofice. Au urmat cunoscutele proteste ale unor cadre didactice şi chiar ale studenţilor. Susţinut cu căldură de Garabet lbrăileanu, Ioan Petrovici și Traian Bratu, după doi ani de încordate dezbateri, decizia senatului universității consemna titularizarea lui.

Activitatea politică

După formarea, în octombrie 1926, a celui de al doilea mare partid din România interbelică – Partidul Naţional Ţărănesc –, numeroase personalităţi ale culturii şiştiinţei s-au îndreptat către această formaţiune politică. Andrei a intrat în PNŢ în 1928, fiind preşedintele organizaţiei judeţene Vaslui. Noul partid, care îşi avea sorgintea nu atât în voința oamenilor cât mai ales în „porunca vremurilor”[13], părea să întrunească adeziunea electoratului român și a marii majorități a opiniei publice, fiind partizanul principiului „solidarităţii naționale”.

Sfârșitul deceniului de dominație liberală, care a purtat pecetea marelui om de stat și diplomat Ionel I. C. Brătianu – România a obținut, în acel răstimp, însemnate progrese pe linia dezvoltării economice și a procesului de unificare politico-administrativă – plasa PNȚ într-o poziție deosebit de favorabilă. La preluarea puterii, partidul se bucura de o mare popularitate concretizată prin obținerea a 77,76% din totalul voturilor, cifră ce reprezintă cel mai mare succes electoral obținut de vreun partid politic din țară în întreaga perioadă interbelică.

Alegerile din 12 decembrie 1928 l-au propulsat pe Andrei în Camera Deputaților, el obținând 16 922 voturi pe lista 1 a PNȚ în județul Vaslui[14]. Petre Andrei a fost confirmat ca deputat la 22 decembrie 1928[15].Ca deputat în toate legislaturile național-țărăniste (19291933), el s-a impus printr-o activitate parlamentară bogată concretizată în desele sale intervenți din Cameră. Din multele sale luări de cuvânt, ne rețin atenția cele legate de rolul parlamentului şi al deputaților în viaţa politică a țării, grija cu care s-a aplecat asupra dotării României cu legi moderne adaptate la realitățile europene, îndeosebi cele ale învățământului şi administrației. Andrei a fost raportor al legii din 1929, care avea la bază descentralizarea administrativă: ,,Descentralizarea este sistemul administrativ prin care se poate realiza, cu adevărat, constituționalismul şi se poate exercita suveranitatea națională, căci poporul săvârşeşte direct actele necesare pentru satisfacerea intereselor sale…”[16].

Situat în aripa de centru stânga a PNŢ, Petre Andrei respingea extremismul de orice fel ar fi fost el. Încă din anul 1927, atunci când scrisese Fascismul, desfiinţase, cu o putere de argumentare exemplară, tot vidul doctrinar al mussolinismului: ,,Nu dictatura este principiul ideal care poate asigura progresul omenirii şi nu e nevoie de revenire la trecut pentru a găsi o normă de conducere politică, căci democraţia bine înțeleasăşi parlamentarismul conştientşi liber oferă toate elementele necesare unei normale funcționări a vieții de stat”[17]. Finalul excelentului său excurs politic este remarcabil şi din considerentul căelgăseşte analogii între dictatura fascistă şi cea comurusto-bolşevică. „Viața statului nu poate fi pusă îndependenţă de un om, fie el cât de mare, pentru că atunci se întronează arbitrariul şi aproape întotdeauna abuzul. Dictatura fascistă nu se deosebşte, în esența sa, de dictatura bolşevică, căci atît în Italia cât şi în Rusia ea este apăsătoare şi abuzivă. Bolşevicii şi fasciştii au creat monopolul puterii în favoarea partidului şi al clasei lor: ei s-au impus cu forța, trecând peste lege, ceea ce constituie un fapt de o gravitate excepţională, căci au proclamat primatul forței asupra dreptului…”[18].

Calităţile remarcabile ale profesorului Petre Andre nu puteau trece neobservate şi, după numirea ca Subsecretar de stat la departamentu Agriculturii şi Domeniilor – în guvernele Iuliu Maniu (13 iune-9 octombrie 1930) şi George Mironescu (17 iunie-10 octombrie 1931) –, a urmat cea de la Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor în cabinetele Al. Vaida-Voievod (12 august-19 octombrie 1932), Iuliu Maniu (21 octombrie 1932-13 ianuarie 1933) şi, din nou, Al. Vaida-Voievod (14 ianuarie-13 noiembrie 1933)[19]. Ca subsecretar de stat la Instrucţiune şi Culte, Petre Andrei s-a remarcat pentru modul cum a condus acest departament, el fiind adeptul împroprietăririi românilor, nu numai cu pămînt, dar şi prin cultură[20], aceasta constituind substanţa principală a unei vieți sociale evoluate. Educația, în concepția lui Petre Andrei, avea înțelesul de fenomen permanent, activ și prospectiv, teoretic și practic, disciplinar și integrativ, individual și colectiv, național și universal, reprezentând condiția specifică a unei existențe umane productiv-creative, iar învățământul reprezenta, pentru el, mijlocul de bază al educației la îndemâna întregii națiuni[21]. Aceste concepte le-a avut în vedere Andrei şi în scurtul răstimp (iunie-noiembrie 1932) în care a fost decan al Facultății de Litere şi Filosofie la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi.

În perioada 5 decembrie 1938-3 iulie 1940 – în guvernele Miron Elie Cristea, Armand Călinescu, Gh. Argeşeanu, C. Argetoianu şi Gh. Tătărescu –, Petre Andrei va conduce departamentul Educației Naţionale26. El a preluat postul de la Armand Călinescu care, de la 20 iunie 1938, detinuse interimatul acestui minister. În această calitate va elabora Legea pentru organizarea învăţământului profesional, inferior şi mediu, Legea învățământului industrial de băieţişi va începe elaborarea Legii de organizare a învăţământului superior[22]. ,,Un om de carte care face cărți”28, cum l-a numit George Călinescu, Petre Andrei a înțeles că a folosi culturii tale „este a te înțelege cu generaţiile superioare care te vor urma și pe care, în fond le-ai pregătit”[23].

După trecerea național-țărăniştilor în opozitie, Petre Andrei păstrează strânse legături cu Ion Mihalache, în care vedea singura persoană capabilă să adune rândurile formațiunii politice, de care s-a simţit cel mai apropiat sufleteşte. Grupul de prieteni al lui Petre Andrei îi includea, de asemenea, pe Armand Călinescu, Grigore Gafencu[24], Mihai Ralea, M. Ghelmegeanu și I. Lugoşianu.

În urma guvernării de 44 de zile a poetului şi omului politic Octavian Goga, s-au creat condiţii pentru instaurarea unui regim bazat pe autoritatea regală, iar principalele partide burgheze nu i se opuneau. Opinia publică era îngrijorată de creşterea pericolului fascist şi de agresivitatea din ce în ce mai pronunțată a statelor Axei. Din multe puncte de vedere, acţiunea monarhului putea părea ca menită să pună capăt crizei politice interne şi să asigure apărarea intereselor țării pe plan extern. Cercurile politice anglo-franceze vedeau în Carol al ll-lea persoana capabilă să asigure ordinea internăşi orientarea tradiţională a politicii externe a Bucureştilor[25]. Noul regim monarhic îşi asigura rolul dominant, precumpănitor, în sistemul politic al țării, parlamentul, guvernul şi chiar puterea judecătorească fiind subordonate Regelui Carol al ll-lea. Din aceste motive, nu este surprinzător că în jurul monarhului se vor situa numeroase personalități politice şi culturale care realizau pericolul potenţial al Gărzii de Fier şi capacitatea Regelui Carol al ll-lea de a-l anihila[26]. Aşa se explică şi reintrarea în viata publici a profesorului Andrei, forţat ultimativ să facă acest gest, deşi firea, caracterul şi comportamentul său civic erau în totală contradicție cu un regim autoritar. De altfel, Jurnalul alcătuit de Petre Andrei în acea perioadă este o dovadă incontestabilă a atitudinii sale politice, a dorinţei ca în problemele grave ale țării cea care să decidă să fie legea şi nu asasinatul politic, pe care l-a respins categoric.

Din septembrie acelaşi an a început o nouă perioadă frământată, de uriaşă solicitare şi răspundere. Alături de Amand Călinescu, Mihai Ralea şi Ghelmegeanu va intra în guvern. De câţiva ani regele îl solicitase, atât ca tehnician la Ministerul Educaţiei Naționale, cât şi ca un cunoscut antifascist. Acestor propuneri le-a răspuns, cât a putut rezista, prin amânări, invocând, nu o singură dată, starea sănătății sau activitatea la catedră.

Iată ce își amintea Petru P. Andrei: „O pagină din viața tatei, care mi-a rămas vie în memorie, se referă tocmai la momentul intrării în guvern. La începutul lunii decembrie se găsea în Bucureşti, în costum obişnuit, dar el trebuia să se prezinte în fata regelui. Aşa a apărut în fața acestuia. Atunci regele şi Armand Călinescu i-au dat termen limită de 24 ore pentru a da un răspuns, dacă acceptă sau nu intrarea în guvern. Îmi amintesc bine cum, ajuns dimineața cu trenul, ne-a chemat pe toți şi față de mama, bunica şi noi cei mari, ne-a povestit ce s-a întîrnplatşi dilema în care se afla. Nu-i convenea colaborarea cu un regim dictatorial, care nu se potrivea cu firea şiconcepţiile sale. Pe de altă parte, era atras de activitatea de organizare a învăţământului, de colaborare cu Călinescu, Ralea, Ghelmegeanu. Îi repugna ideea de a accepta o demnitate, pe care o vedea şi cu multe semne de întrebare, de îndoială; dar primirea ei îi apărea drept cale unică de luptă împotriva ideilor ce loveau în crezul său politic. Ce puteam spune noi? În aceeaşi zi a luat biletul de plecare la Bucureşti pentru a răspunde afirmativ solicitării în noul guvern. Dar, ironia soartei, seara s-a prezentat la noi chestorul poliției Ion Vlasie (acelaşi care, doi ani mai târziu, i-a prezentat mandatul de arestare) care avea sarcina de a-l conduce la Bucureşti. Astfel, a depus jurământul ca ministru al Educației Naţionale, sub preşedinţia Patriarhului Miron Cristea, la 5 decembrie 1938…Cum şi-a desfăşurat activitatea la Minister, cât şi cum a muncit, revine în sarcina viitorilor biografi să-şi spună cuvântul. Ştiu numai că a elaborat Legea pentru organizarea învățământului profesional inferior şi mediu, Legea pentru organizarea învăţământului industrial pentru băieți, ambele votate la 27 aprilie 1940, şi că lucra la un proiect-lege de organizare a învătmântului superior. Îmi amintesc cu câtă reţinere îmbrăca uniforma şi cât de nervos era, când trebuia să participe la recepții, în care i se indica şi ţinuta.[27]”

Era chiar în ziua de 27 iunie 1940, „zi memorabilă și istorică”, când la orele 8 și 15 minute intra Regele în clasa din Sala Tronului, unde Marele Voievod Mihai susținea examenul de bacalaureat, alături de Ioanițoiu, Malaxa și Neltru, obținând media 9,50 și primul loc. Președintele comisiei a fost Petre Andrei. A fost ziua în care rușii au invadat Basarabia. „În anul 1940, Petre Andrei a trăit marea dramă a sfârtecării teritoriale a țării sale, ca urmare a realizării practice a anexei secrete a pactului sovieto-german şi a izolării, tot mai pronunţate, a Românie. S-a aflat între cei care, în Consiliile de Coroană, convocate în urma  primirii a două note ultimative din partea Moscovei, au decis ceea ce avea de făcut România. Pentru România din vara anului 1940 nu erau prea multe variante de ales şi cea pentru care s-a pronunţat şi Petre Andrei reprezenta, se pare, singura soluţie realistă a momentului[28]. A trăit, apoi, tragedia sfârtecării trupului Transilvaniei prin „arbitrajul” fascist de la Viena și a cedării Dobrogei de Sud Bulgariei, prin tratatul de la Craiova. Petre Andrei asista, ca toți românii, la prăbuşirea granițelor României Mari, pentru înfăptuirea căreia luptase şi el în tranșeele primului război mondial.”[29].

Iată ce nota el în jurnal: „27 Iunie. Zi memorabilă și istorică. Nu știu cum se vor desfășura evenimentele, nu văd clar ce va urma. Copiii mei vor judeca actele mele în lumina faptelor care se vor produce și vor înțelege totul. Eu știu un singur lucru: am lucrat cu conștiința curată și cinstit în tot ceea ce am făcut. Am lucrat determinat de sentimentul datoriei și al iubirii de Țară. Până se vor putea da toate detaliile și se vor lămuri toate faptele mulți vor cârti și vor vroi să fixeze răspunderi și vinovății – dar nu au dreptate, căci nu cumosc chestiunile în fondul lor. Colonelul Dămăceanu îmi spune în taină o veste uluitoare – rușii au intrat în Basarabia. Nu-mi vine să cred urechilor. Vreau să iau un aeroplan pentru a pleca la Iași, de unde să iau familia cu mine. Dar imediat sunt anunțat că este convocat un Consiliu de Coroană pentru ora 12 și 20 de minute, chiar la Palat”[30].

Schimbarea de regim politic, produsă prin renunțarea la tron a lui Carol al II-lea și instaurarea regimului legionaro-antonescian nu puteau să nu se lase cu urmări pentru savantul Petre Andrei. A fost scos din învățământul superior din dispoziția lui Traian Brăileanu, a fost anchetat ca și alți demnitari din ordinul generalului Antonescu, iar Comisia pentru controlul averilor nu a avut ce să-i reproșeze[31].

Iată ce își amintea Petru P. Andrei: „A început să fie tracasat, insultat, amenințat, înjuriile curgeau. Formulele cele mai draconice au început să fie aplicate tatei pentru a-l înspăimânta, deruta… A fost chemat să scrie memorii şi justificări pentru «averea» deţinută. Şi ce avere… Au început să curgă scrisorile de amenințare, primea coli de hârtie drapate cu negru, iar în mijloc fiind scris stâlcit numele lui, unele purtau şi un număr, care poate reprezenta ceva în ierarhia anunțurilor mortuare. Profesorul de sociologie Traian Brăileanu, legionar, ministrul Educaţiei, îl trece pe lista profesorilor indezirabili care urmau să fie scoşi din învătământ. În aceste condiţii, ambasadorul Turciei la Bucureşti, Sufi Tarihoer, profesor de istorie, îi oferă găzduire în locuința sa, din Turcia. Aceeaşi propunere o face şi colegul său Andrei Oțetea, care îl va îndemna să se ascundă temporar la Sibiel. Dar tata a refuzat categoric, afirmând categoric: ce rău am tăcut eu oamenilor? Pe cine am năpăstuit vreodată? Accept să fiu judecat, dar de cine şi de ce? Mai mult îl îngrijora soarta familiei decât a sa. Tata era un om extrem de milos, nu agrea actele de violență. Cât a rugat pe Armand Călinescu să dispună punerea în libertate a profesorului de logică Nae Ionescu, de orientare de dreapta, pentru că era bolnav de plămâni! Sau alt exemplu: doctorul Poliacu, comandant legionar, locuia peste drum de noi, fusese internat în lagărul de la Vaslui. Şi pentru el, care avea mai mulți copii, a intervenit ca să fie eliberat. Şi a fost pus în libertate. Când a murit tata, doctorul Poliacu era primar, casa noastră era încercuită de legionari, am găsit poarta acestuia închisă pentru noi. Omul, profesorul Andrei a protestat cu tărie împotriva execuţiilor, fără judecată, în urma asasinării lui Armand Călinescu. Aşa era el, dur în concepţiileştiinţificeşi politice; blând, generos şi cald în viața zilnică… Andrei Petre nu a fost niciodată un om fricos. Oare de ce se uită atât de uşor că el, la cererea sa, a plecat pe front în timpul primului război mondial? Era omul conştiinţei, al răspunsului loial, nu era adeptul ascunderii după voal, era împotriva celor care luptau cu cuțitele lungi la ascunzişul întunericului. Chiar în acest cadru, ultima sa scrisoare, de o luciditate uluitoare, nu relevă deloc sentimentul de frică, ci acel de protest, de refuz al abdicării de la propriile convingeri şi neacceptare a umilinţei. În opinia mea a fost un gest de nemărginită durere, față de familia sa, dar de mare curaj şi înaltă demnitate față de societate. Formula aleasă de-a nu accepta măcelul pe care îl prevedea era în ultimă instanță tot o sfidare şi nu o îngenunchere. Desigur, acestea sînt impresii-memorii ale fiului, care poate fi catalogat subiectiv. Să lăsăm însă timpul, cel mai bun judecător, să lămurească faptele”38.

Ordinul de percheziție şi de ridicare a lui Petre Andrei a fost înmânat, personal, de Ilie Vlad Sturdza, şeful politic al judeţuluiIaşi, mare comandant în ierarhia legionară, reprezentant al Centrului, fiul Ministrului de externe. Ordinul de percheziţie şi de ridicare a fost aprobat de parchet şi de judecătorul de instrucţie, pe baza unor înalte dispoziţii.

Ion Vlasie face o importantă afirmaţie care relevă faptul că Petre Andrei cunoştea sau cel puţin bănuia soarta care îl aştepta, mai cu seamă după ce a văzut semnătura lui Ilie Vlad Sturdza: ,,Profesorul, poate nu ştiţi, îmi ceruse cu vreo săptămână mai înainte o întâlnire pe una din străzile mai laterale. Cu acea ocazie, trecând în revistă evenimentele, şi mai ales situaţia oamenilor politici, profesorului i-a scăpat o reflecţie în legătură cu Victor Iamandi, care, mai târziu, m-a făcut să-mi explic uşor hotărârea ce l-a dus la deznodământul tragic”.

Iată ce își amintea Petru P. Andrei: „Sînt mai bine de 15 ani de când mama mea a primit o scrisoare de la Ion Vlasie, chestorul care l-a condus pe acel ce-a fost profesorul Andrei la palatul regal, pentru a depune jurământul, şi care a primit misiunea de-a efectua percheziţia şi de a-l ridica de la domiciliu… pentru a fi condus undeva. Să nu uităm că tot de la masa de lucru a fost ridicat şi N. Iorga pentru a fi condus undeva… Iată şi o încheiere care merită să fie reţinută, tot din aceeaşi sursă: «Şi câți oare… dintre oamenii politici n-au fost salvaţi atunci, de la soarta ce le era rezervată, prin acest sacrificiu al profesorului Andrei? Și-au pus ei, la acea vreme întrebarea?»”[32].

Opinăm și noi ca și autorul rândurilor de mai sus că supremul sacrificiu al lui Petre Andrei a favorizat salvarea altor intelectuali din epocă. Și lista lor era lungă. La aceasta mai adaug: reacția presei interne și externe a contribuit enorm prin popularizarea noii crime, la amânarea altor și altor înregistrați pe listele negre. Amânarea crimelor a echivalat cu salvarea lor.

Firesc se mai ridică o intrebare: de ce oare omul de catedră a fost printre primii care, după preluarea puterii de către legionari, a trebuit să fie arestat, toate celelalte victime ale asasinilor fiind arestate ulterior?

Valorificarea operei lui Petre Andrei

În afara calităţii sale cu totul excepţională, destinul antum al creaţiei savantului Petre Andrei nu anunţa nimic din ceea ce va urma. În perioada 1913-1940 au apărut numeroase studii, eseuri, articole şicarţi. În plus, diferite cursuri universitare erau în faze avansate de redactare, fără a fi însă publicate. Fractura apărută în istoria noastră după 1947 va forţa suspendarea evoluţiei fireşti a acestei opere. Avem toate motivele să considerăm că, în absența unei asemenea situaţii, ar fi apărut nenumărate studii ale principalelor lucrări, s-ar fi editat operele complete însotite de contribuții remarcabile la studierea fiecărei lucrări, colaboratorii săi apropiați ar fi continuat direcţiile deschise de maestru ş.a.m.d.. În locul acestora, tăcerea a domnit timp de trei decenii.

Regimul comunist se afla în faţa unei dileme atunci când se concentra pe „cazul” Petre Andrei: pe de o parte, ca fost înalt demnitar înainte de 1940, introducerea sa la index era în logica absurdă a sistemului; pe de altă parte, după formula „duşmanul duşmanului meu este prietenul meu”, deci ca adversar declarat al fascismului, Petre Andrei putea fi „reabilitat”. Inevitabil, schimbările din sistem au condus la schimbări ale atitudinii şifaţă de moștenirea culturală a lui Petre Andrei. Până spre sfârşitul deceniului al şaptelea, prima interpretare a primat. Odată cu perioada de relativă deschidere din ultima parte a deceniului al şaptelea şi începutul deceniului următor, cea de a doua interpretare precumpăneşte. Astfel, după trei decenii, firul s-a reînnodat. Cea de a doua ediţie a lucrării Sociologie generală, apărută în anii ’80, precum şi cele patru volume ale Operelor sociologice, tipărite în perioada 1973-1983, marchează o întoarcere triumfală, deşicondiţionată. La finalul „Notei asupra ediţiei, aparută în 1973, sub egida Academiei Române, publicată în deschiderea primului volum al Operelor, se arată că editia cuprinde „o selecție din lucrările, studiile, cursurile, articolele, notele etc. lui Petre Andrei. Ea are la bază edițiile princeps publicate de autor; manuscrisele sale nepublicate; lucrarile pregatite de el doar partial pentru editia a II-a, dar nefinalizate; articole și studii publicate în diverse reviste de specialitate, materiale inedite (note, conspecte etc.), cursuri  universitare. Notele de subsol aparțin autorului. Notele și comentariile de la subsolul paginilor indicate prin asterix cât și notele indicate prin (1), (2), (3) etc. de la sfârșitul volumului sunt ale editorului. Semnul… apartine lui Petre Andrei. Textele omise sunt marcate prin semnele […] (…), precizările ori sistematizările de capitole, de paragrafe etc. sînt încadrate prin [ ]”[33]. Este vorba, desigur, despre acele „croşete” care au devenit un coşmar pentru domnul Petru P. Andrei, fiul ilustrului gânditor. Chiar în aceste condiţii, şi dincolo de orice reproşuri care se pot aduce atât ediţiei cât şi editorilor, reeditarea operei lui Petre Andrei în anii ’70 a reprezentat un câştig incontestabil.

Un alt act de dreptate a fost săvârșit de Academia Română în anul 1991, când la 21 decembrie, Petre Andrei a fost primit post-mortem în sânul Academiei Române, Petru P. Andrei primind diploma semnată de președintele Mihai Drăgănescu.

În ceea ce priveşte Fundaţia Academică „Petre Andrei”, acţiunea de apropiere firească de memoria şi de opera savantului a inclus două principale categorii complementare de activităţi. Pe de o parte, prin însăşi înfiinţarea şi activitatea ei, Fundaţia promovează continuu personalitatea lui Petre Andrei. Sesiunile de comunicări ştiinţifice, simpozioanele, prelegerile publice, lucrările apărute în cele opt serii ale publicaţiilor „Petre Andrei” îi perpetuează memoria marelui gânditor. Strâns legat de aceasta, poate cea mai importantă realizare este Universitatea „Petre Andrei”, impunându-se ca una dintre cele mai valoroase instituţii de învăţământ superior din ţară, reprezintă deja un reper constant în contextul lumii academice. Pe lângă contribuţia adusă în ţară, Universitatea „Petre Andrei” a făcut ca numele savantului şi segmente importante ale operei lui să ajungă din India până în America de Sud, din Europa Occidentală până în America de Nord sau Africa de Sud. Pe de altă parte, o atenţie deosebită a fost acordată republicării operei sale fără amputări, dar şi cu modificările pe care autorul le tăcuse după prima publicare a diferitelor lucrări. Seria Petre Andrei. Omul şi Opera cuprinde până în prezent nouă titluri. Ne vom referi în continuare pe scurt la fiecare dintre acestea, pentru a-i oferi, astfel, cuvântul lui Petre Andrei.

Volumul de deschidere al seriei, Jurnal, Memorialistică, Corespondenţă, cuprinde jurnalul politic din perioada 1938-1940, dosarul militar personal, scrisorile (dintre care cele mai multe publicate întâia oară) precum şi amintirile profesorului Petru P. Andrei despre tatăl său. Iată ce i-a scris savantul soției sale: „Îți las această scrisoare, ultima mea mărturisire, izvorâtă dintr-un suflet chinuit, obosit de viață și dezgustat peste măsură de toate minciunile și ticăloșiile omenești… Am fost însuflețit în tot ceea ce am făcut de cele mai bune intenții și de cele mai frumoase sentimente de omenie, de iubire pentru cei mici și obidiți, de dreptate pentru toți. Nu am nimic pe conștiință, nici un fel de pată în viața mea”[34]. Iar aceste cuvinte sunt rostite de către cineva care a plecat voluntar pe front ca să lupte în linia întâi!

Extraordinara sa capacitate de previziune, plecând de la o minuțioasă analiză a trecutului și prezentului, se împletește în studiul intitulat Fascismul cu tăria de caracter, oferindu-ne înca din 1927 o imagine cutremurător de convingătoare asupra totalitarismelor ce vor măcina Europa mai bine de jumătate de veac: „După cum se poate vedea din succinta înfățișare a fascismului, așa cum am făcut-o din acest studiu, nu avem de a face cu o teorie nouă, ci cu o însăilare de elemente variate, care aparţin altor concepţii diferite şi uneori opuse între ele, cum sunt naţionalismul, sindicalismul şibolşevismul.”[35]

Realitatea crudă, întunecată a epocii în care au fost elaborate textele adunate în volumul Despre ideal. Despre fericire. Valorile estetice şi teoria empatiei, a fost dureros receptată de gânditor. Oare preocuparea pentru teme cum ar fi fericirea sau esteticul nu înseamnă îndepărtarea de realitate, semnul unei tendinţe evazioniste? Era însă doar o întrebare răsărită din preaplinul dragostei față de oameni.

O importantă contribuție a Fundației Academice „Petre Andrei” în direcția publicării operei patronului ei spiritual este reprezentată de apariția volumului Petre Andrei: Discursuri parlamentare (1929-1933). Discursurile şi intervenţiile sunt reproduse după Monitorul Oficial şi sunt însoţite, pentru o mai bună inserare în context, de replicile altor membri ai Adunării Deputaţilor, cum ar fi Pamfil Şeicaru, Virgil Madgearu, Mihai Ralea, Mihail Manoilescu ş.a.

De o importanţă aparte în peisajul cultural românesc, lucrarea Sociologie generală apare pentru prima oară în forma completată în anul 1997, la Editura Polirom. În contextul, nefericitelor bătălii ce se duc astăzi în general în spaţiul academic românesc şi în special în cel ieşean, câteva cuvinte ale savantului pot fi lămuritoare pentru cei ce nu s-au închis definitiv într-un univers paralel: „Pe lângă cercetarea ştiinţifică şi crearea ştiinţei, care formează esenţa ei şi îi justifică dreptul la existenţă, universitatea trebuie să îşi propună încă două ţinte, şi anume: formarea personalităţii spirituale a studentului şi pregătirea pentru o profesiune.”[36] Şi deoarece exista o discrepanţă între numărul absolvenţilor şi cel al locurilor de muncă adecvate, „s-a ajuns chiar la ideea limitării numărului de studenţi care trebuie primiţi în universităţi, la aşa-numitul numerus clausus (…) La cultură [însă] trebuie să aibă acces oricine, cât mai mulţi – statul nu are a se teme de lumină, ci de întuneric”[37]. Cu atât mai mult ar trebui să reflectăm asupra acestor cuvinte acum când, cu tot aportul învăţământului superior particular, România se află pe ultimul loc în Europa ca procent de studenţi în cadrul populaţiei, iar penultima clasată are un procent aproape dublu faţă de al nostru!

În constituirea volumului Prelegeri de istoria filosofiei de la Kant la Schopenhauer am apelat la unele materiale inedite. Pe lângă textul prelegerilor de filosofie ţinute în anii ’20 la Universitatea „Al. I. Cuza”, text publicat în volumul IV al Operelor sociologice în anul 1983, mai apare un amplu studiu despre Critica raţiunii pure, redactat pe baza unui manuscris, precum şi unele „note” extrase din fişele de lectură ale lui Petre Andrei.

A urmat Filosofia valorii, teza sa de doctorat, care, în ediţia îngrijită de noi, este însoţită de alte patru articole şi studii care abordează aceeaşi tematică. Crezul autorului este prezentat fără echivoc: „Valoarea culturală supremă este umanitatea, adică realizarea conceptului celei mai desăvârşitemoralităţişiconştiinţe a umanităţii (…) Valorile politice nu sunt de sine stătătoare, ci sunt subordonate celor culturale”[38].

În volumul Sociologia revoluţiei. Studii de sociologie politică, am inclus de asemenea mai multe studii complementare temei abordate în textul cu acelaşi nume publicat în anul 1921. Adept consecvent al schimbării prin evoluţieşi nu prin revoluţie, Petre Andrei ne indică totuşi forma acceptabilă de revoluţie: „Adevărata revoluţie, de care are nevoie societatea actuală, e revoluţia spiritului, care trebuie să arate individului un ideal superior egoismului biologic, care să-l facă pe om să simtă solidaritatea lui cu umanitatea întreagă, înfăţişându-i nobleţeaşi demnitatea muncii ca scopuri imediate ale vieţii sale”[39].

Cel de-al nouălea volum apărut în seria Petre Andrei. Omul şi Opera, în 1999, conţine prelegerile de Etică susţinute de marele gânditor la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, în anul universitar 1934-1935. Subliniind ideea că discursul etic este, practic, inseparabil de condiţia umană, savantul ieşean dorea să sugereze că individul uman este, în fapt, supus influenţei sociale şi că numai plecând de la defectele societăţii actuale se poate proiecta idealul unei societăţi viitoare, mai bună. Un demers cu atât mai actual cu cât societatea românească traversează o perioadă de intense transformări ale structurii sociale.

A fost un moment de fericire nedisimulată pentru Petru P. Andrei invitarea domniei Sale, alături de mine, la Sesiunea Solemnă a Academiei Române, pe 31 decembrie 2001, în Aula acesteia, pentru a ni se înmâna Premiul Ion Petrovici al Academiei Române pentru lucrarea Etică și pentru întreaga activitate editorială.

Editarea operei savantului Petre Andrei în unele ediții, atât în limba română cât și în limba engleză, s-a realizat în colaborare cu editura Tipo Moldova din Iași. În această urmă ediție au fost adăugate și alte volume cum ar fi: Manual de Sociologie pentru licee și școli normale și Probleme de sociologie. Această galerie precum și editarea Seriei Works, în ediție bilingvă, în cinci volume a fost realizată de Doru Tompea și Cătălin Bordeianu.

În loc de concluzii, vom reda formularea din necrologul apărut în Revista de filosofie (iulie-decembrie 1940), condusă de C. Rădulescu-Motru: CARACTER ȘI O ÎNALTĂ SEMNIFICAȚIE UMANĂ.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări

ANDREI, Petre, Fascismul, Ediție îngrijită de Petru P. Andrei, Cătălin Bordianu, Doru Tompea, Editura Neuron, Focșani, 1995.

ANDREI, Petre, Filosofia valorii (cu o prefață semnată de Dimitrie Gusti), Fundația Regele Mihai I, 1945.

ANDREI, Petre, Filosofia valorii, Editura  Polirom, Iași, 1997.

ANDREI, Petre, Opere sociologice, vol. I, Editura Academiei RSR, București, 1973. ANDREI, Petre, Opere sociologice, Vol. IV, ediţie Mircea Mâciu, Editura Academiei, București, 1983.

ANDREI, Petre, „Sociologia revoluției”, în Manual de Sociologie pentu licee și școli normale. Sociologia Revoluției. Fascismul, Tomul VIII, vol. 1, Editura Tipo Moldova, Iași.

ANDREI, Petre, Sociologie generală, Ediția a IV-a , Editura Polirom, Iași, 1999.

ANDREI, Petru P., Petre Andrei. Jurnal. Memoralistică. Corespondență, Editura Graphix, Iași, 1993.

CAROL AL II-LEA, Însemnări zilnice, vol. 2, Casa de editură și presă „Șansa”, 1996.

COCOȘ, Vasile, Liceul „Nicolae Bălcescu” Brăila, 1893-1963, Brăila, 1970.

DOBRINESCU, Valeriu Florin, Bătălia diplomatică pentru Basarabia, Iași, Editura Junimea, 1991.

FUNDAȚIA ACADEMICĂ „PETRE ANDREI”, Comemorări U.N.E.S.C.O., Centenar Petre

Andrei, Iași, 1991.

GAFENCU, Grigore, Însemnări politice, Humanitas, București, 1991.

PAUL AL ROMÂNIEI, Carol al II-lea rege al României, Editura Holding Reporter,

București,

PETRIȘOR, Diana, Confesiuni. Petru P. Andrei, Editura Ankarom, Iași, 1997.

PETROVICI, Ion, De-a lungul unei vieți. Amintiri, ESPLA, București, 1966.

SCURTU, Ioan, Contrbuții privind viaţa politică din România, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988.

SCURTU, Ioan, Din viața politică a României. Întemeierea și activitatea Partidului Țărănesc (1918-1926), Bucureşti, Editura Litera, 1975.

Documente

Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, Memoriu Original, Lt. rez. Andrei C. Petre, Cr. 134.

Arhivele Statului Bucureşti, fond Preşed. Cons. de Min., Dosar 57, 1940.

Arhivele Statului Iași, fond Facultatea de Litere, Dosar 912.

Arhivele Statului Iași, fond Facultatea de Litere, vol. XII.

Arhivele Statului Iaşi, fond Liceul Naţional, Dosar 2, 1914.

Arhivele Statului Iaşi, Liceul Militar, Dosar 126.

Arhivele Statului Iași, fond Universitatea „Al. I. Cuza”, Registrul cu procese verbale ale şedințelor Senatului Universitar, 1923-1924.

Biblioteca Centrală de Stat, fond Alexandru St. Georges, Corespondență Ion Petrovici, S2(2) XXV.

Monitorul Oficial nr. 2, duminică 6 ianuarie 1929.

Monitorul Oficial nr. 97, Dezbaterile Adunării Deputaților, 22 octombrie 1929.

Revista Arhivelor, anul XLVII, vol. XXXII,  Nr. 2, 1970.

[1] Vasile Cocoş, Liceul „Nicolae Bălcescu” Brăila, 1893-1963, Brăila, 1970, p. 170.

[2] Diana Petrișor, Confesiuni. Petru P. Andrei, Editura Ankarom, Iași, 1997, p. 15. 3 Arhivele Statului Iași, fond Facultatea de Litere, Dosar 912, f. 77.

[3] Petre Andrei, Filosofia valorii (cu o prefață semnată de Dimitrie Gusti), Fundația Regele Mihai I, 1945. 5 Ion Petrovici, De-a lungul unei vieți. Amintiri, ESPLA, București, 1966, p. 416.

[4] Arh. St. Iași, fond Facultatea de Litere, vol. XII, f. 131.

[5] Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, Memoriu Original, Lt. rez. Andrei C. Petre, Cr. 134.

[6] Biblioteca Centrală de Stat, fond Alexandru St. Georges, Corespondență Ion Petrovici, S2(2) XXV. 9 Arhivele Statului Iaşi, fond Liceul Naţional, Dosar 2, 1914, f. 13 şi urm.

[7] Idem, Liceul Militar, Dosar 126, f. 98.

[8] Încă de la 31 decembrie 1920, Petre Andrei încercase să se prezinte la concursul pentru ocuparea Catedrei de sociologie, etică şi istoria filosofiei vechi la care fusese recomandat, pe nedrept, Garabet Aslan.

[9] Petre Andrei, Opere sociologice, vol. IV, ediţie Mircea Mâciu, Editura Academiei, 1983, p. 19.

[10] Petre Andrei, Jurnal, Memorialistică. Corespondență, Editura Graphix, Iasi, 1993, p. 28.

[11] Arh. St. Iași, fond Universitatea „Al. I. Cuza”, Registrul cu procese verbale ale şedințelor Senatului Universitar, 1923-1924, P. V. nr. 6.

[12] Petre Andrei, Jurnal..., pp. 27-29 16 Ibidem, p. 27.

[13] Ioan Scurtu, Din viața politică a României. Întemeierea și activitatea Partidului Țărănesc (1918-1926), Bucureşti, Editura Litera, 1975, p. 181.

[14] Monitorul Oficial nr. 2, duminică 6 ianuarie 1929, p. 39.

[15] Ibidem, p. 75.

[16] „Monitorul Oficial”, nr. 97, Dezbaterile Adunării Deputaților, 22 octombrie 1929, p. 3 672.

[17] Petre Andrei, Fascismul, Editura Neuron, Focsani, 1995, p. 41.

[18] Idem. Sub regimul autoritar comunist, ultima parte a studiului lui Andrei, pe care noi îl reproducem, a fost cenzurată.

[19] Revista Arhivelor, anul XLVII, vol. XXXII,  Nr. 2, 1970, pp. 450-452.

[20] Fundația Academică „Petre Andrei”, Comemorări U.N.E.S.C.O., Centenar Petre Andrei, Iași, 1991, p. 11.

[21] Ibidem. pp. 24-25. 26 Revista Arhivelor, ed. cit., pp. 458-461.

[22] Carol al II-lea, Însemnări zilnice, vol. 2, Casa de editură și presă „Șansa”, 1996, p. 632. 28 Petre Andrei, Jurnal…, ed. cit., p.15

[23] Ibidem, p. 103.

[24] Grigore Gafencu, Însemnări politice, Humanitas, București, 1991, pp. 68 et sq.

[25] Ioan Scurtu, Contribuții privind viaţa politică din România, Editura științifică și enciclopedică, București, 1988, p. 428 et. sq.

[26] Petre Andrei, Jurnal…, ed. cit., p. 32.

[27] Petre Andrei, Jurnal…, ed. cit., p. 33-34.

[28] Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia, Editura Junimea, Iași, 1991, p. 14.

[29] Ibidem, p. 15.

[30] Petre Andrei, Jurnal… ed cit, pp. 88-89.

[31] Ibidem, pp. 33-34. 38 Ibidem, p. 34-35.

[32] Ibidem, p. 36.

[33] Petre Andrei, Opere sociologice, vol. I, Editura Academiei RSR, București, 1973, pp. 6-7.

[34] Petre Andrei, Jurnal…, ed. cit., p. 135.

[35] Petre Andrei, Fascismul, Ediție îngrijită de Petru P. Andrei, Cătălin Bordianu, Doru Tompea, Editura Neuron, Focșani, 1995, p. 25.

[36] Petre Andrei, Sociologie generală, Ediția a IV-a , Editura Polirom, Iași, 1999. p. 11.

[37] Ibidem, p. 24.

[38] Petre Andrei, Filosofia valorii, Editura  Polirom, Iași, 1997, p. 140.

[39] Petre Andrei, „Sociologia revoluției”, în Manual de Sociologie pentu licee și școli normale. Sociologia Revoluției. Fascismul, Tomul VIII, vol. 1, Editura Tipo Moldova, Iași, p. 283.

Articol publicat in Revista Polis
https://revistapolis.ro/434-dtompea-2